Istoria comunei

DEZVOLTAREA AŞEZĂRII

Registrul papal din anul 1332 pomeneşte de trei centre ecleziastice din bazinul Giurgeului: Gheorgheni, Lăzarea şi Joseni, iar conform documentelor istorice în perioada anilor 1350-1400 apare şi localitatea din care s-a dezvoltat comuna Suseni. Faptul ca celelalte localităţi din depresiune sunt menţionate doar în documente datate mai târziu nu exclude existenţa lor mai timpurie, deoarece la data primei menţionări în documente istorice oficiale, acestea sunt deja aşezări bine închegate şi organizate.

Cele prezentate mai sus se referă şi la comuna Ditrău, a cărei prima atestare documentară este data de Registrul Principal (Fejedelmi Összeirás) din 1567 data la care localitatea avea 26 porţi şi 500 locuitori. Luând în considerare acest document, se poate afirma că Ditrău este o aşezare secuiască datând din secolul al XV-lea, fiind întemeiată probabil ca excrescentă a localităţii Lăzarea.

Pe parcursul istoriei, locuitorii comunei au participat la războaiele purtate împotriva Imperiului Otoman şi a Imperiului Habsburgic, au fost înrolaţi în regimentele grănicereşti, au luat parte la războiul de eliberare condus de principele Ferenc Rákóczy al II-lea, la revoluţia naţională din 1848 şi la toate mişcările sociale şi luptele care au cuprins Transilvania de-a lungul secolelor.

În anul 1658, pe când bărbaţii erau plecaţi cu oastea principelui György Rákóczy al II-lea în campania din Polonia, femeile, copii şi bătrânii rămaşi acasă au oprit o năvălire a tătarilor.

Epidemia de ciumă din 1716-1717 a ucis aproximativ jumătate din populaţie.

La revoluţia din 1848-1849, 16 subofiţeri şi 117 soldaţi din Ditrău, conduşi de maiorul Puskás Ferenc, căpitanul Csibi Alajos şi sublocotenenţii Ádám Ferenc şi Bajkó Mátyás, au luptat în armata ardeleană de sub comanda generalului József Bem.

Conform recensământului efectuat în anul 1850 de către administraţia imperială austriacă, numărul celor domiciliaţi sub cele 1629 adrese înregistrate era de 7749. Împărţirea pe localităţile componente ale comunei la acea dată a fost următoarea:

Aceste localităţi s-au separat de centrul administrativ Ditrău la sfârşitul secolului al XIX-lea, procesul fiind încheiat în anul 1910, prin separarea localităţii Sărmaş, singura filie rămânând Jolotca, localitatea neinclusă în statistica anului 1850.

Cu ocazia recensământului din 1910, în comuna Ditrău şi localităţile componente Jolotca şi Ţengheler au fost înregistraţi 6908 locuitori. De la sfârşitul secolului al XVII-lea, comuna a devenit centrul economic şi spiritual al microregiunii, acest rol datorându-se mai multor factori: deţinerea unor domenii silvice întinse, dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti a cărei catalizator a fost comunitatea armenească stabilită aici după 1680, şi importanţa drumului comercial ce lega Transilvania de Moldova prin pasul Tulgheş.

Prima şcoală (care există şi astăzi) a fost înfiinţată în 1640. Biserica în stil baroc a fost ridicată pe ruinele unui vechi turn de apărare, construcţia fiind terminată în anul 1857.

Începând din 1867, suntem martorii unei dezvoltări civile însemnate. Asociaţia meşteşugarilor se întăreşte, se înfiinţează un cor laic în anul 1867 şi Şcoala Civilă în 1878. Sistemul educaţional al comunei prinde contur în perioada 1870-1880, iar după anul 1880 apar o serie de organizaţii civice: cercul literar, formaţiunea de pompieri civili, cercul de teatru etc. În anul 1860 este finalizată construcţia sediului administrativ al comunei, executată pe baza planurilor inginerului angajat de Composesorat. Profesorii Şcolii Civile întroduc începând din 1880 pomicultura şi apicultura modernă. În anul 1898, Şcoala Civilă primeşte un sediu nou, iar în 1913 este finalizată construcţia impozantei biserici cu două turle, care a devenit mândreţea localnicilor.

Puterea economică şi spirituală a comunităţii este demonstrată şi de faptul că în perioada 1885-1915, toţi copii care au frecventat şcoala au primit gratuit rechizite şcolare.

Viaţa economică şi spirituală a comunei a cunoscut o perioadă de stagnare între cele două războaie mondiale. După cel de-al doilea război mondial şi până în deceniul al şaselea, a urmat o nouă perioadă de dezvoltare economică, datorată, printre altele, transformării uzinei de prelucrare a lemnului în fabrica de mobilă şi a prelucrării metodelor agricole performante. Colectivizarea agriculturii din anii ’60 a blocat pentru multă vreme această dezvoltare spirituală şi economică.